Oare…

Exista zile si zile in viata unui om, dar depinde de fiecare dintre noi cum stim sa le traim… sau mai de graba depinde de fiecare dintre noi cum stim sa facem ca soarele sa apara pe cerul nostru chiar si intr-o zi in  care pare sa fie plin de nori. Cu toate astea, exista momente in viata fiecaruia cand ceva ne apasa, ne face sa ne simtim nesiguri, tristi. 

Exista anumite lucrui care ne declasnseaza memorii, lucruri care redeschid rani   si ne trezesc amintiri de mult inchise intr-o cutie si asezate cu grija pe un raft din biblioteca vietii noastre.

Cel mai trist moment este, insa, acela in care speri din adancul sufletului ca o anumita persoana nu o sa iti mai zbuciume linistea interioara pe care atat de greu ai recastigat-o dupa razboaie nesfarsite cu o armata de sentimente antagonice care iti infrangea soldatii ratiunii cu fiecare secunda care trecea. Cu toate acestea, persoana  pe care iti doreai sa nu o mai intalnesti continua sa apara in viata ta.

Oare e corect ca cineva sa poata intra si iesi din viata ta atunci cand are chef?!

Oare e normal ca de fiecare data cand apare , pe campul de lupta al sentimentelor sa inceapa o noua batalie ?! Ei bine, aici intervine personalitatea fiecaruia, adica acea vraja care va face ca balanta sa incline favorabil spre partea sentimentelor sau a ratiunii.

Dar, oare, aceasta vraja de cate ori ne tradeaza? De cate ori ne face sa reactionam contrar tuturor obiceiurilor noastre ? De ce?!  Pentru ca, probabil, exista si un asa numit antidot… se numeste amintire. Si uneori amintirile anesteziaza toata simtirea noastra fara sa ne lase sa mai actionam in vre-un fel.

Iar, dupa toate astea ne ramane ce?! … Ei bine, ne ramane sa asteptam ca apele sa se linisteasca, mai ramane iertarea si intelegerea , dar nu in ultimul rand ne ramane mila. Mila pentru acele suflete chircite care nu inteleg ca trebuie sa dispara, care nu inteleg ca nu mai au de ce sa apara in vietile noastra daca au de gand sa fuga mereu.

Din toate aceste sentimente pe care le traim, noi ramanem mai buni, mai curati si putem sa continuam sa ne bucuram de viata, sa privim rasarit dupa rasarit si sa fim bucurosi ca avem atat de multa fericire si intelegere in noi incat sa ne linistim sufletele si sa traim clipe  de basm pe noi poteci ale vietii.

Diabolic

2.10.2006 [ Pentru ca pe unele mai gasesc si data]

 

… ” Aripi se frang in zbor si alte vise mor…”  Asa incepe ultima pagina a jurnalului unui om.

Intunericul invaluie totul, cu greu se poate distinge silueta unui om care sta pe merginea unei prapastii. Priveste cu groaza la firele de nisip care se scurg in clepsidra veche, stie ca in curand va trebui sa sara, dar se teme. Inima ii pulseaza cu mare viteza… Ridica usor ochii spre luna rece si pare ca si lumina ei il doare. Vantul urla mut in urechile omului, ochii i se umplu de moarte , degetele se inclesteaza pe pixul ieftin si pe foaia sifonata si asterne ulrimele cuvinte.

I-ar placea sa poata intoarce clepsidra sau s-o faca sa nu mai functioneze , si-ar dori ca firele de nisip sa nu se mai scurga si el sa nu mai stea pe marginea prapastiei imbratisat cu moartea.

Termina de scris si ia clepsidra in mana. Incepe sa numere ” 3,2,1…” . In aer  se aude sunetul groaznic al sticlei de la clepsidra care se sparsese pe pamantul neindurator. Vantul imprastie nisipul lasand un gust amar imprejurimilor .

Prin vazduh pluteste foaia scrisa de om ” NIMENI NU VA AFLA VREODATA… ALE CUI ARIPI S-AU FRANT SI CE VISE AU MURIT!”

O simpla intamplare

Dragul meu cititor,

O sa incep aceasta poveste cu o mica descriere ca sa poti sa iti imaginezi cum s-au petrecut lucrurile care urmeaza sa ti le povestesc.

Totul a inceput intr-o camera veche. Intr-unul dintre dintre peretii obositi de vreme era sapata o nisa care forma un semineu, micut si elegant care incalzea atmosfera rece din camera. Deasupra semineului erau asezate cu mare grija 4 tablouri care reprezentau anotimpurile. Pe jos era intins un covor mic, decolorat de vreme. Pe peretele opus semineului era o biblioteca imensa plina cu carti imbracate in piele de caprioara si brodate cu fire aurii. Pe tavan statea chinuit un candelabru vechi si ponosit , dar foarte cochet.

Te intrebi ce cautam eu acolo? Ei bine, acolo l-am cunoscut pe el… persoana care mi-a schimbat viata , persoana care m-a facut sa cred ca pot sa zbor fara sa ma prabusesc . Ochii lui negrii si patrunzatori ma piveau cu mult nesat ori de cate ori ma apropiam de el si zambetului imi dadea fiori. Steateam deseori in camera veche si priveam pe geam cum soarele se joaca printre norii pufosi. In spatele nostru focul plangea si emana in aer un miros dulceag de lemn uscat.

In serile trazii de vara ne plimbam prin gradina ce se vedea de pe fereastra veche. Florile pareau adormite , doar luna ne privea cu drag si lumina usor si pal poteca pe care mergeam. Stelele clipeau fericite, iar el obisnuiam sa-mi spuna ” daca as puteam , as fura stelele de pe cer, doar ca sa ti le daruiesc tie!”

Cand nu eram alaturi de el stateam in gradina sub un copac mare si priveam soarele jucaus care is agata razele sale in crengile copacului. In fata mea se intindea un camp de maci. Parea ca un camp de foc. Macii somnorosi isi desfaceau petalele sangerii si isi ridicau capetele mandre pe firavele tulpini. Pe parcursul zilei macii ma imbatau cu un parfum deosebit de delicat . Priveam faclele vii cu admiratie, cu dragoste.

Ti-am descris mai sus locul in care stateam cand el nu se afla aproape de mine pentru ca mie mi se pare relaxant si cred ca merita sa stii si tu.

Totul mergea excelent intre noi doi. Eu ma aflam tot sub copacul batran si asteptam cu nerabdare sa ne vedem. Sufletul meu prinsese aripi si zbura undeva sus in inaltul cerului… Eram atat de fericita incat simteam ca nimic nu-mi putea distruge visele. In ochii mei  mei sclipea un sentiment nobil numit iubire si pe chipul meu se citea o bucurie nemarginita. Dra, s-a intamplat un lucru infiorator…una dintre prietenele mele cele mai bune veni in fuga la mine. Era trista si speriata si mi-a spus cu o voce inceata ” Trebuie sa-ti zic ceva” . M-am ridicat speriata si  i-am cerut sa-mi spuna ce s-a intamplat… si atunci am primit vestea cea groaznica. El murise, fusese omorat.

Intr-o clipa aripile mele s-au frant, lumina din ochi a disparut si bucuria de pe chip mi-a fost imediat stearsa . Fara sa mai pot spune ceva m-am prabusit inlacrimata la trunchiul copacului si am privit indurerata pe cerul care se innorase… incepuse sa ploua. Simteam cum fiecare picatura de ploaie rece era una din lacrimile mele. Simteam o durere sfasietoare, alergam disperata printre stropii grei de apa, alergam spre camera veche in care incepuse totul. In minteam mea reveneau toate amintirile… simteam cu ma pierd in neantul suferintei.

Incaperea veche si plina de amintiri pe care o intragisem o data atat de mult, o uram  acum. In semineu nu mai ardeau lemne si in aerul din camera se simtea un miros acru si intepator de lucruri obosite. Tablourile asezate cu mare grija pareau acum fara de sens. Biblioteca cea mare arata atat de trista si intunecata, cartile imbracate in piele cafenie imi inspirau numai durere.

Iti descriu camera asa cum o vedeam dupa moartea lui ca sa intelegi durerea din sufletul meu.

Asta a fost povestea mea… a fost o simpla intamplare ca l-am cunoscut. Inca nu pot sa inteleg de ce  s-a intamplat acest lucru. Poate asa mi-a fost scris, dar pot sa-ti spun ca ” Acum stiu ce inseamna suferinta!”. Nu e decat un mic pas de la fericire la tristete. Poate am si avut nesansa ca mie sa mi se franga aripile in zbor, dar aceasta este viata  si trebuie traita cu bune si rele. Nu regreat nicio secunda din viata mea si acum imi place sa-mi amintesc de zilele frumoase petrecute alaturi de el.

Draga cititorule, considera aceasta poveste de viata , ca o istorie demult uitata pe potecile vremii sau ca o carte pierduta printre rafturile unei biblioteci nesfrasite. Inchide ochii si mediteaza incet la ce ti-am povestit si nu uita ca dragostea apare cand te astepti mai putin , dar dispare cand te astepti si mai putin.

 

[ Pe vremea cand a fost scrisa... adica prin 2005- 2006 ( nu-mi mai amintesc exact) era mandria mea. Acum o recitesc cu drag si imi amintesc de naivitatea copilariei mele. ]

Scrisoare pentru mama

Stau pe malul ape si privesc la cararile ce se impletesc si duc la moara veche. Soarele, mangaie firul proaspat al ierbii de smarald si raul cristalin doineste eterna jale a vremurilor demult apuse . Eu scriu ceva, nu stiu ce anume , picaturile de cereneala se imbina si formeaza cuvinte de drag. Scriu ceva pentru mama. Cat as vrea sa fie aici cu mine, sa ne amintim impreuna de vremurile cand vantul adia domol si frunzele multicolore se dezlipeau din copacii batrani. As vrea sa stam in casa veche, langa vatra calda.

Inchid ochii… Mama sta alaturi de mine

- Mama, ai venit! De cand nu am fost aici impreuna… Uite! Nici moara nu mai tacane , nici fuiorul nu mai toarce, doar fuiorul timpului mai misca.

- A trecut mult de cand nu ne-am vazut, intr- adevar. Spune-mi, cum puteam sa nu vin? Cum puteam sa las timpul sa treaca fara sa-ti vad chipul? Stii prea bine ca pentru ranile sufletului tau, indurerata sunt eu.

Cuvintele ei imi incalzesc sufletul si-mi alina dorul nebun de vremurile copilariei.

- Mama, iti amintesti de diminetile reci de iarna si priveam cununa grea a muntilor?

- Fireste! Lucrurile acestea nu se uita. Inca mai simt puterea vantului infrigurandu-ma  si inca mai vad razele  argintii ale lunii revarsandu-se asupra mantei albe a Craiesei Zapezii.

- Cel mai bine imi aduc aminte de glasul tau bland, cand imi vorbeai de printi si zane , imparati si zmei. Simteam povestea cu tot sufletul, vedeam in fata ochiilor pajisti verzi prin care zburau puf de papadii astrale sau vedeam taramuri negre fara de soare.

Mama, dispare incetul cu incetul, deschid ochii ; albe lacrimi de dor cad pe folrile gingase de langa mine. Privesc zarile de farmec pline. Apusul joaca intr-un potop de para si vantul imi canta un cantec vechi , un cantec care ma indeamna sa merg acasa , la ai mei .

 

Randurile de mai sus au fost scrie in clasa a VIII-a. Recent, am descoperit un dosar cu scrieri din “tineretile ” mele pe care am sa le postez pe rand.

Sentimente din sesiune

11.02.2011 ora 23:42

 

Ultima seara… mai sunt cateva ore pana la ultimul examen din sesiune. Un sentiment de fericire ma invaluie, iar teama si emotiile nu ma pot ajunge pentru ca sunt ascunsa foarte bine in lumea mea… lumea in care stiu ca peste 12 ore voi fi libera si ma voi putea bucura in liniste de aniversarea cu P.

Cu toate ca sesiunea asta nu a fost prea stralucita, momentan sunt bine dispusa pentru ca stiu ce am de facut si stiu ca nimic nu ma va putea impiedica sa imi ating visele.  De unde aceatsa idée dintr-o data?! Ei , bine, avand in vedere ca e foarte traziu si eu nu mai sunt in stare de invatat am decis sa fac curat putin prin camera si sa pregatesc bagaje pentru ziua  de luni in care ma intor intr-un final acasa .

Rascolind printre lucruri am dat de boneta pe care o folosesc la laboratorul de anatomie si atunci, atunci am avut o revelatie. Ochii mi s-au umplut de lacrimi in timp ce strangeam bucata de material in mana. Pentru inceput nu am inteles de ce ma intristez, apoi mi-am dat seama ca ma podideste plansul pentru ca ma sperie ideea ca actiunile mele vor duce la faptul ca voi fi nevoita sa renunt la M.V.

In acea clipa am inteles ce am de facut… cu toate ca voi face lucrui pe care nu le-am mai facut vreodata , nu-mi pasa, pentru ca stiu ca sunt nevoita sa le fac ca sa imi ating visul.

Am stat mult timp si m-am gandit daca toate astea sunt pentru mine si am realizat ca nimic in lumea asta nu mi s-ar potrivi mai bine si ca asta e ceea ce vreau sa fac pentru tot restul vietii.

Ma sperie cu adevarat ideea ca ar putea macar exista posibilitatea sa plec de la aceatsa facultate,  sa ma desprind de locul in care in domeniu de scoala ma simt cu adevart eu… nu as putea s-o fac niciodata, nu de bunavoie. Asa ca in aceasta seara am luat hotararea ca voi schimba totul in materie de invatare si de data asta nu sunt cuvinte desarte pentru ca stiu ca nu voi uita niciodata momentul in care am gasit boneta si sentimentul pe care l-am avut cand am luat-o in mana.

Acum sunt nevoita sa inchei, se face traziu si eu  trebuie sa incerc, macar sa ma odihnesc, avand in vedere ca maine de la 7 sunt in picioare pentru ULTIMUL examen din PRIMA sesiune.

Un nou inceput

Well… a trecut ceva vreme de cand nu am mai facut chestia asta. Mi-a fost dor, foarte , foarte dor. In multe nopti inainte sa adorm ma gandeam cat de minunat era sentimentul acela cand imi insiruiam gandurile pe hartie, cand din mintea mea iesiau ideei atat de placate. Ai simtit vreodata sentimentul acela minunat?! Stii ce inseamna sa scrii? Oare poti sa iti inchipui ce val de sentimente curge prin cerneala stiloului, sau prin tastele laptopului?

A trecut mult timp, poate prea mult, iar eu am uitat ce inseamna sa stii sa te joci cu cuvintele, am uitat sa mai evoluez… si pentru asta regret. Acum sunt altfel, am alt gen de activitati. Nu mai sunt copilul din liceu. Irina din liceu iubea sa scrie. Oare ce s-a intamplat cu mine?! Oare unde m-am pierdut?!

Poate ca am fost prea prinsa de minunatiile pe care mi le-a oferit viata si am uitat sa le mai astern pe hartie ca odinioara, dar de cateva luni incoace in sufletul meu urla dorinta de a scrie. Am tot ingnorat-o, considerand-o ceva nefiresc, ceva ce nu mai era a doua mea natura. Asta pana in momentul de fata cand… nu am mai putut pur si simplu sa ignor strigatul , asa ca am deschis un fisier de word, l-am parolat si am inceput sa scriu fara sa ma gandesc… am lasat degetele sa-mi alunce pe taste si sorb fiecare strop de fericire pe care mi-l ofera click-ul tastelor. Nu stiu cat de departe voi ajunge cu scrisul , nu stiu nici macar cand mai voi opri sau ce urmeaza sa scriu pe randul urmator.

Vorbeam mai sus despre faptul ca sunt o alta persoana, nu stiu daca mai buna sau mai rea… dar alta si cu siguranta mai fericita. Am reusit sa trec peste acele moment nasoale din viata pe care intr-o oarecare masura le traim cu totii. Am inceput o  noua relatie… ma rog… acuma nu mai e noua. El , doar el, a stiut sa-mi dea aripi, m-a facut sa inteleg de ce relatiile mele ( de copil, ce-I drep) din trecut nu au mers. Nu au mers pentru ca trebuia sa il intalnesc pe el… asa a fost sa fie si sunt fericita ca a fost asa .Au fost si bune si rele in acesti ultimi ani, dar valu de fericire ce ma cuprinde acum imi da voie sa-mi amintesc numai de cele bune, imi da voie doar sa inteleg cat de norocoasa sunt si sa ma mir cum de altii nu mai invidiaza si nu-si doresca  viata mea.

Poate ca totusi ar trbui sa ofer si o explicatie de ce nu am scris totusi in toti acesti ani… o explicatie plauzibila. Ei bine, nu stiu daca exista una cu adevarat buna , dar am sa incerc sa dau cateva motive care m-au distras de la una dintre actiunile mele preferate.

In 2009 in februarie, am inceput sa ies cu el… totul era nou si inedit, cu toate ca il cunosteam de foarte multi ani. Am incercat atunci sa scriu, dar fluturii din stomac ma secau de toate ideeile pe care le-as fi putut avea. Intr-una din zile, am deschis vechiul meu caiet de “scrieri” , am desfacut capacul stiloului si am asteptat ca literele sa se astearna de la sine, asa cum se intampla acum, dar nu a fost asa… nu am mai reusit sa astern niciun cuvant pe coala alba care ma astepta ca un vechi prieten. Atunci  am inteles, trebuia sa platesc noua mea iubire cu dragostea pentru scris. Credeam ca nu voi mai reusi vreodata sa ma pierd in amalgamul de cuvinte pe care il iubeam atat de tare. Cu toate astea, nu mi-a pasat, stiam ca un nou capitol al vietii mi se asterne la picioare, ceea ce nu stiam eu era faptul ca nici nu puteam sa-mi inchipui de fapt ce capitol minunat urma sa se aseze pe filele destinului meu.

Nu am regretat nicio secunda faptul ca am lasat scrisul, am fost constienta mereu de faptul ca  nu sunt cea mai talentata scriitoare si de asemenea stiam ca oricat de bine voi stii sa ma joc cu cuvintele si oricat de minunat va suna ceea ce scriu , nu voi avea niciodata curajul sa le public, asa ca intr-o oarecare masura ma simteam vinovata pentru sutele de pagini pe care le umplu , al caror unic cititor voi fi eu. Ma simteam trista pentru ele, stiin ca se vor pierde pe cararile timpului fara ca cineva sa le poata macar critica.

Dupa acel episode, au urmat luni de zile in care nici nu m-am mai gandit la scris. Eram deja in clasa a XI-a , eram mare, iar scrisul era un lucru total “ne cool” pentru o fata ca mine … Acum am senzatia ca acela a fost anul in care parca m-am prostit… a fost un an de regres si nu imi pot da seama de ce. Tot in acel an am renuntat si la citit… am ramas doar cu mersul la teatru, singurul lucru care fara sa-mi dau seama alina sufletul meu avid de dorinta de a scrie.

La inceputul clasei a XII-a a fost primul moment in care in timpul unei ore de romana, o sageata mi-a strapuns sufletul… o voce interioara imi spunea sa scriu, ideeile veneau navala si nu le puteam opri. Curgeau asemeni unei cascade si nu mai stiam de care sa ma agat, asa ca am preferat sa ignor acel gand si sa continui sa treiesc  fara scris. Din acel moment au fost multe nopti in care vocea din suflet nu-mi dadea pace, iar eu ii promiteam  de fiecare data ca de maine ma voi apuca de scris din nou… dar n-a fost asa.

Se pare ca a fost nevoie de o perioada foarte lunga ca sa inteleg ca am nevoie de vechiul meu prieten… singurul care a stiut mereu toata nebunia de sentimente , toate fericirile, toate durerile.

Acum e 30.01.2012 ora 23:36… eu stau pe patul din camera mea de camin si cu fiecare litera pe care o tastez ii urez un calduros “bun revenit” vechiului meu prieten . Cu toate ca din luna octombrie sunt studenta ( la medicina veterinara :X) si viata mea s-a schimbat radical my old friend  nu mi-a dat pace, a luptat pentru “ relatia noastra” … el a fost cel care nu a renuntat la mine, pentru ca eu il parasisem cu mult timp in urma . M-am comportat  de parca nu il vroiam inapoi, de parca nu mi-ar fi lipsit, dar se pare ca asta seara am cedat insistentelor lui… si ma bucur. Avem multe de recuperat, dar momentan sunt in sesiune si nu-mi permit sa pierd ore intregi cu el. Dar un lucru e sigur, m-a recastigat de partea lui si oricat de incarcat mi-ar fi programul de acum face parte din nou din viata mea.

Cu cat ma adancesc mai mult in scris… cu atat simt ca  nu ma mai pot opri. Oana imi scrie pe mess acum si ma intreaba daca am terminat , dar cand va citi asta, va intelege care e toata situatia… pentru ca si ea stie ce inseamna sa fii prieten cu scrisul.

Realizez cu fiecare propozitie ca asta era parful acela de stele care lipsea din viata mea. Singurul gram de fericire care facea ca viata mea sa fie doar 99.9 % perfecta.

Trebuie sa recunosc ca nu asa imi inchipuiam ca voi scrie cand am deschis fisierul de word… m-am asteptat sa folosesc vechiul meu stil… dar se pare ca e de mult uitat printre rafturile de acasa. Ce sa zic?! Viata noua… stil nou.

Drag si vechi prieten, va trebui sa te las acum, e tarziu si examenele nu se iau pe placerea de a scrie. Sper sa ne revedem cat de curand pentru ca numai Universul stie cat de tare mi-ai lipsit.